In ianuarie 2018 aflu ca voi deveni mama si ca, din acel moment, viata mea se va schimba complet. Simt o emotie noua – sau mai bine zis un cumul de emotii greu de cuprins de mintea mea. Voi avea un copil. Eu, femeia nevindecata emotional de propria copilarie, si sotul meu, nepregatit emotional pentru o asemenea schimbare.
Am parte de o sarcina grea. La inceput, corpul meu pare sa refuze sa accepte ca inauntrul lui creste o viata si incearca parca sa scape de ea, dar sufletul care crestea in mine stie ca trebuie sa vina pe lume pentru a-si implini misiunea.
La sfarsitul lunii septembrie apare el – puiul de om hranit si crescut din trupul meu. Ma uit la el cu uimire. Tin miracolul nasterii in bratele mele si inca nu imi vine sa cred ca trupul meu a creat viata. In acelasi timp realizez ca nu imi apartine si ca odata iesit din corpul meu are propriul destin, iar rolul meu va fi sa fac tot ce stiu eu mai bine pentru a-l sustine si ghida atat cat se va putea.
Ajunsa in rezerva spitalului, doar eu cu el, cu apusul care se strecura pe geam si cu muzica care se auzea dintr-un televizor invechit din camera, am simtit cum mi se umple sufletul de recunostinta pentru ceea ce traiam. Dar in acelasi timp, parca in sufletul meu nu mai era loc pentru nimeni altcineva.
Sotul meu, care pana atunci fusese universul meu, era incet inlocuit de puiul de om din bratele mele.
El nu era langa mine. Mama lui inca avea nevoie de puiul ei – o relatie toxica pe care atunci nu am inteles-o si care m-a ranit profund. M-am simtit singura intr-un moment care ar fi trebuit sa fie plin de emotie si bucurie. Mi-as fi dorit sa il am langa mine, pe el, partenerul sufletului meu, pentru a trai impreuna miracolul bucuriei vietii.
Lucrurile aveau sa devina si mai grele in momentul in care am ajuns acasa, unde ne astepta soacra mea, medic neonatolog, care avea toata pregatirea necesara sa imi distruga orice intuitie de mama si orice decizie sau parere as fi avut in cresterea copilului meu.
La orice ora din zi si din noapte eram masurata, cata hrana produc pentru bebelus, iar in cazul in care era nesatisfacator, mi se administrau tratamente ca sa fiu conform graficului. De asemenea, pozitia alaptarii nu era asa cum trebuie, felul in care imi tin copilul, nu era conform unui manual.
In scurt timp am inceput sa simt ca nu sunt o mama buna. Nu imi puteam hrani copilul asa cum ‘ar fi trebuit’.
Lipsa somnului, schimbarile din corpul meu si presiunea constanta la care am fost supusa timp de trei saptamani m-au impins intr-o depresie postnatala din care aveam sa ies abia dupa cativa ani.
In tot acest timp, puiul din bratele mele a fost hranit de o mama anxioasa, vinovata si epuizata. Toata aceasta energie s-a transmis prin laptele meu si prin palmele mele, care ar fi trebuit sa fie suport, nu o sursa de toxicitate.
Raspunsul lui bebe a fost pe masura – reflux gastro-esofagian puternic, urlete si agitatie permanenta. Corpul lui facea ce trebuie, se curata constant de ceea ce ii ofeream eu inconstient.
Dupa trei saptamani, mama sotului a plecat si acum urma sa fim noi trei, sa ne traim viata pe care ne-am promis-o si proiectat-o impreuna, doar ca el a ales sa fuga de responsabilitate, deoarece a fost prea mult pentru cat putea duce la acel moment.
Pleca constant de acasa in timp ce eu incercam sa supravietuiesc noii mele existente. Dupa patru luni am ajuns la capatul puterilor, epuizata mental si fizic i-am zis ca nu mai pot. Poate vorbele mele au contat mai putin, ci felul in care aratam l-a facut sa inteleaga ca sunt intr-un real pericol si l-a determinat sa inceapa sa se implice atat cat stia el in viata copilului. In cateva luni am ajuns sa cantaresc 39kg, sa nu mai ies din casa, sa imi fie frica sa conduc, sa merg la magazin, sa nu ma pot privi in oglinda si sa imi judec sotul si sa il privesc cu furie.
Au trecut doi ani si traiam ca sa exist, de aceea am decis sa imi duc copilul la gradinita. De atunci lucrurile au mers din rau in mai rau. Dupa doua saptamani, copilul meu si-a schimbat complet comportamentul. Multa furie, nu mai dormea singur la pranz, plangea mereu, devenea agresiv si foarte agitat.
Mai tarziu intelegeam ca trecuse printr-un abandon, deoarece nu existase o perioada de acomodare, fiind in timpul pandemiei, parintii nu aveau acces decat la poarta institutiei. Il aruncasem din siguranta cuibului lui intr-un mediu strain unde s-a simtit singur. Si-a concentrat toata furia catre mine – nu mai aveam voie sa ma joc cu el, sa ii ating lucrurile, sa ii spun bravo sau orice alta emotie pe care o exprimam fata de el.
in jurul varstei de 3 ani, am realizat ca poate copilul meu e diferit si simte lucrurile altfel, mult mai intens si la un nivel mult mai profund. Am observat cum trupul lui strange toate energia negativa din jurul lui si ca o elibereaza prin multa miscare, agitatie fizica si plans.
Am inceput sa cautam psihologi care l-ar putea intelege si ajuta. Dupa doua-trei tentative nereusite am intalnit un psiholog care il privea pe copilul nostru altfel, nu prin prisma lucrurilor pe care nu le facea cum trebuie, ci prin numeroasele calitati pe care le are. Nu ne-a vorbit niciodata de un diagnostic, ci despre solutii, metode pe care sa le aplicam, sfaturi despre cum sa il intelegem mai bine si sa venim in intampinarea lui.
Dupa aproape un an de terapie, puiul de om a reusit sa integreze intr-o gradinita noua, sa stea la masuta, sa se descurce fara noi si sa faca parte dintr-un colectiv.
Dupa cateva luni de gradinita, universul nostru s-a prabusit din nou. Copilul a inceput sa aiba accese de furie puternice la gradinita, isi punea viata in pericol in mod constant, dar aveam sa intelegem mai tarziu ca totul era parte dintr-un proces prin care trebuia sa trecem si ca in tot acest timp avea ingeri pazitori in jurul lui – vazuti si nevazuti: psihologul scolii si educatoarea care l-au acceptat asa cum era si au fost alaturi de el in toata aceasta perioada dificila.
Am inceput sa mergem la un psihiatru cuprinsi de spaima si sperand intr-un medicament minune care sa il faca ‘normal’, dar ni s-a spus ca este prea mic la 4 ani si sa revenim la anul. Ne simteam pierduti, epuizati, fara nici o speranta, si atunci am inceput sa ma rog seara de seara, cum stiam eu. Ma rugam sa vad o lumina, sa imi arate cineva calea. Asa intr-o seara am simtit ca trebuie sa aduc un catel in casa noastra. Am intrat pe internet, am vazut-o pe Zora, am trimis mesaj si a doua zi facea parte din familia noastra. Nu am gandit nici o clipa, am simtit ca trebuie sa fac asta si mi-am urmat intuitia.
Am inscris-o la veterinarul din zona pentru a-i face tot ce este necesar pentru un animalut si asa am intalnit alt inger care avea sa ne schimbe viata. Dupa cateva luni am devenit apropiati si vazandu-l pe sotul meu abatut din cauza grijilor ne-a oferit un numar de telefon cu mesajul “incercati si asa, nu este nimic stiintific, este doar pentru suflet”.
In momentul acela eram inconjurati de intuneric, de programe toxice, vedeam numai negativ, copilul nostru pare sa aiba ADHD – nu va avea niciodata o viata normala. Eram intoxicati de tot ceea ce citeam pe internet, de tot ceea ce ne spuneau altii. As fi sunat oriunde si as fi facut orice pentru a schimba realitatea in care traiam, deoarece totul era prea greu de dus.
Am sunat la numarul de telefon nestiind la ce sa ma astept. Doamna mi-a raspuns si m-a intrebat “Da, spuneti! Ce ati patit?”. In momentul acela m-am blocat , “pai ce sa patesc?! am un copil foarte agitat” si cam atat am putut sa spun. Doamna imi spune ca ma programeaza peste doua luni sa ne auzim, ca nu e loc, spun ok si ma pregatesc sa inchid si sa ma cert pe mine ca am ajuns sa sun oameni necunoscuti. Dar inainte de asta, dansa imi cere o poza cu copilul. Din momentul acela incepea drumul nostru spre suflet, si nu spre minte, unde am stat atata timp.
Dupa ce l-a vazut, de seara a inceput sa lucreze cu sufletul si energia lui, sa il curete si sa ne deschida ochii ca ceea ce traiesem pana atunci a fost cu un scop. De atunci am inteles ca puiul nostru de om este special si ca poate simti si vedea mai mult decat stiam noi.
Agresivitate a disparut complet si viata noastra a inceput sa aiba sens!